EXPLOATAREA PETROLULUI ROMÂNESC PÂNĂ LA 1914

Extras din cartea
O istorie a petrolului românesc
 Aici gasim si legea lui Petre P. Carp creata la 1895 ,lege care a permis societatilor straine sa exploateze in folos propriu petrolul romanesc

EXPLOATAREA PETROLULUI ROMÂNESC
PÂNĂ LA 1914
Potrivit informaţiilor furnizate de N. Iorga şi Constantin C. Giurescu,
extracţia petrolului în România – folosit vreme îndelungată pentru ungerea
osiilor la care, pentru iluminatul curţilor boiereşti ori în tratarea unor boli la
oameni şi animale – datează din timpuri foarte vechi1. Cele mai vechi
mărturii documentare despre existenţa unor izvoare de ţiţei se referă la acelea
aflate în Moldova (ţinutul Bacăului). Un document provenind din cancelaria
domnilor Iliaş şi Ştefan, fiii şi urmaşii la tron ai lui Alexandru cel Bun,
amintea la 4 octombrie 1440 de satul „Lăcăceşti pe Tazlăul Sărat, în dreptul
păcurei”2. După această dată, informaţiile documentare care semnalează
prezenţa în Moldova a unor „fântâni de păcură” se înmulţesc. La 1646,
exploatările de păcură din judeţul Bacău au reţinut atenţia călugărului străin
Bandini, care ne-a lăsat o descriere detaliată a lor3.
Începând din secolul al XVI-lea se întâlnesc menţiuni privitoare la
exploatările de păcură din Muntenia (judeţul Prahova). Cea dintâi – din 22
noiembrie 1517 – atestă, printre punctele de hotar ale satului Secăreani (azi
Ţintea), locul numit „la Păcuri”4. Peste numai câteva decenii sunt amintite
primele exploatări de ţiţei. Astfel, un zapis din veacul al XVIII-lea certifică
faptul că, la 1676, moşnenii din satul Hizeşti-Păcureţi, „precum şi părinţii lor
(străbunici, bunici şi taţi) au stăpânit, în deplină proprietate, domeniul Hireşti
pe care se găseau puţuri de petrol”. Ţinându-se seama de generaţiile pomenite
în zapisul citat, reiese că începuturile exploatării petrolului la Hizeşti
1 Vezi N. Iorga, Introduction, în Mihail Pizanty, Le pétrole en Roumanie, Bucarest,
1931, p. 3; Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, III/2, Bucureşti, 1946, p. 559-561.
Despre descoperirea unor obiecte cu urme de bitum în staţiunile noastre antice de la
Poiana, Tomis ş.a. vezi, de exemplu, V. Teodorescu, I. Ştefănescu, Contribuţii
arheologice la istoria petrolului românesc, în „Petrol şi Gaze”, nr. 8/1968, p. 519-520.
2 Cf. Documente privind istoria României, seria A, Moldova (veacul XIV-XV), I, Bucureşti,
Editura Academiei, 1954, p. 171; Constantin C. Giurescu, op. cit., III/2, p. 561.
3 Valerian Popovici, Începuturile exploatării capitaliste a petrolului în Moldova, în
„Studii şi materiale de istorie modernă”, I, Bucureşti, 1957, p. 218-219.
4 Cf. Constantin C. Giurescu, Vechimea exploatării petrolului şi a „cerii de pământ”
în ţările româneşti, în „Cibinium”, Sibiu, 1967-1968, p. 15-16.
GH. BUZATU
26
pot fi coborâte până către 15505.
Aşa după cum se poate observa, menţiunile documentare din veacurile
XV-XVI utilizează cu consecvenţă termenul de păcură pentru locurile sau
exploatările de petrol ori ţiţei consemnate în cuprinsul Ţărilor Române.
Cercetările6 au stabilit că termenul de păcură – derivând din latinescul picula
şi întâlnit în documente numai în limba română – vine să confirme că, în
ţinuturile noastre, a existat „o exploatare necontenită a produsului respectiv
din epoca romană şi până în vremurile noastre. Este foarte probabil că şi dacii
ar fi cunoscut, înainte de dacoromâni, păcura şi s-o fi utilizat...”
În Ţările Române exploatarea petrolului s-a făcut mult timp (până la
începutul veacului nostru) prin mijloace şi cu metode rudimentare. Secole
de-a rândul s-au folosit aşa-numitele „puţuri”, „groape” sau „băi de păcură”
exploatate de mănăstiri, de boieri, de moşneni sau de domni. Pe la mijlocul
veacului al XIX-lea au căpătat o largă răspândire puţurile de petrol dintre
care multe erau săpate până la adâncimi de peste 250 m7. Păcura extrasă în
condiţii înapoiate era vândută de către ţăranii baieşi sau gropari în localităţile
din Moldova sau Muntenia. Din 1780, izvoarele vremii atestă exportarea primelor
cantităţi de păcură în Turcia şi în Austria. În porturile dunărene preţul
petrolului exportat în Turcia ajunsese, pe la 1800, destul de ridicat – 220 lei/
100 kg8. În deceniile 5-6 ale secolului al XIX-lea, importante cantităţi de
petrol au luat drumul Austriei şi al Rusiei. Astfel, numai Moldova a trimis în
cele două imperii vecine circa 384 000 „ocale” încasând 230 460 lei9. Tot către
mijlocul veacului trecut se înregistrează o creştere a cererilor de petrol, ca urmare a
intensificării consumului de lampant, un subprodus obţinut atunci prin distilarea
petrolului brut. Acest derivat a căpătat în foarte scurt timp o largă întrebuinţare, la
început pentru iluminatul public, apoi pentru cel casnic. Începând din 1840 se
trece la construirea celor dintâi distilerii (Lucăceşti-Bacău), în fapt mici
ateliere în care prelucrarea petrolului se făcea în cazane rudimentare10.
De-abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au intrat în funcţiune
primele rafinării dotate cu instalaţii moderne. Cea dintâi a fost construită
5 Cf. Ing. Armand Rabischon, Cucerirea petrolului în România de către fântânariimoşneni
(1550-1854) şi mica burghezie autohtonă (1854-1896), I, în M.P.R., nr. 22/
1.XI.1925, p. 1804.
6 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 16-17; Constantin C. Giurescu, Dinu C.
Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti,
Editura Albatros, 1971, p. 120, 156, 229.
7 Ing. V. Puşcariu, Exploatarea petrolului, în Industria petrolului din România în
1908, Bucureşti, Tip. F. Göbl Fii, 1909, p. 67.
8 Ing. Armand Rabischon, op. cit., I, p. 1811.
9 Cf. Valerian Popovici, op. cit., p. 269.
10 Vezi Gh. Răvaş, Din istoria petrolului românesc, Bucureşti, Editura de Stat pentru
Literatură Politică, 1955, p. 28.
O istorie a petrolului românesc
27
în 1857 la Râfov, lângă Ploieşti, de către Teodor Mehedinţeanu11, care în
1858 a trecut în proprietatea fratelui său, Marin Mehedinţeanu12. Această
rafinărie a obţinut, în baza unui contract încheiat în octombrie 1856 între
Teodor Mehedinţeanu şi primăria Bucureştilor, dreptul exclusiv de a aproviziona
iluminatul Capitalei muntene cu gaz lampant. Contractul a început a fi
executat la 1 aprilie 1857, când, prin înlocuirea uleiului de rapiţă cu
produsele furnizate de rafinăria din Râfov, Bucureştii au devenit cel dintâi
oraş din lume iluminat în întregime cu ţiţei distilat13. Din aprilie 1858 lămpile
cu gaz lampant s-au întrebuinţat şi pentru iluminatul public al Capitalei
moldovene14, pentru ca de-abia în 1859 procedeul să fie introdus în primul
mare oraş european – Viena. În anul 1857 totalul producţiei Ţărilor Române a
însumat 275 tone ţiţei brut. Cu această cifră, România s-a înscris ca cea dintâi
ţară în statistica mondială a producţiei petroliere15, înaintea altor state mari
producătoare de combustibil lichid, precum: S.U.A. (1860), Rusia (1863),
Mexic (1901), Persia (1913)ş.a.
Perioada care a urmat (1858-1895) nu s-a caracterizat printr-un mare
avânt al industriei de ţiţei în România. În acest răstimp sporul producţiei
rezultată îndeosebi din exploatarea celor patru judeţe petroliere din Muntenia
şi Moldova (Prahova, Dâmboviţa, Buzău şi Bacău) nu a depăşit niciodată
nivelul celor 80 000 tone obţinute în 189516. Exploatarea s-a făcut mai
departe prin sisteme rudimentare, care nu asigurau un înalt randament. Între
1863 şi 1893 pe mai multe exploatări s-au făcut încercări de introducere a
sondajului mecanic în extragerea ţiţeiului, dar rezultatele nu au fost cele
scontate, astfel că lucrările au fost în majoritatea cazurilor abandonate. Succesul
lor nici nu putea fi garantat în condiţiile lipsei de capitaluri, a personalului
tehnic calificat, a unei studieri sistematice a subsolului prospectat etc.17 Către
anul 1870 lampantul românesc a început a fi serios concurat pe pieţele
europene de către cel transportat din S.U.A., unde producţia de ţiţei a
înregistrat un salt apreciabil după descoperirea lui Drake (3,6 milioane tone
în 1880)18. În decurs de numai 10 ani (1859-1869) concurenţa petrolului
american a provocat scăderea cu peste 75% a preţului ţiţeiului românesc
11 Constantin M. Boncu, Contribuţii la istoria petrolului românesc, Bucureşti,
Editura Academiei, 1971, p. 88 şi urm.
12 Apostol Mihai şi Florica Dumitrică, Despre începutul prelucrării petrolului în
Muntenia, în „Revista Arhivelor”, nr. 2/1967, p. 234.
13 Constantin Alimănişteanu, Patruzeci de ani în industria petrolului din România,
1866-1906, în „Convorbiri Literare”, nr. 3-5/1906, p. 442.
14 Valerian Popovici, op. cit., p. 273.
15 Cf. The American Geographical Society of New York, World Geography of Petroleum,
Princeton University Press, 1950, p. 22-23; M.P.R., nr. 8/15.IV.1931 (Supliment).
16 Ibidem.
17 Ing. V. Puşcariu, op. cit., p. 68-72.
18 M.P.R., nr. 8/15.IV. 1931 (Supliment).
GH. BUZATU
28
în Europa19, fapt care a însemnat un mic „dezastru” pentru industria română
de ţiţei20. De asemenea, României i-au lipsit capitalurile mobiliare necesare
care să impulsioneze o industrie aflată prea mult timp în stare de lâncezeală.
Între 1860 şi 1895 s-au pus bazele celor dintâi întreprinderi de exploatare şi
prelucrare a petrolului – cele mai multe firme particulare – de către români
sau străini. Aşa, de pildă, Teodor Mehedinţeanu a iniţiat în 1864 crearea
societăţii Roumanian Petroleum Co. Ltd., cu un capital de 5 milioane lei21.
Mai târziu, în 1867, un grup de economişti şi politicieni români fondează
Compania anonimă română pentru exploatarea şi comerţul cu păcură, care
avea un capital de 100 000 galbeni. Concomitent se înregistrează investirea
celor dintâi capitaluri străine în exploatarea petrolului românesc. Prima societate
a fost înfiinţată la 1864 de către englezul Jackson Brown – Valachian
Petroleum Co. Ltd. (capital 4 milioane franci)22. O constatare interesantă
pentru perioada 1858-1895: până pe la 1860 principalii exploatatori de ţiţei în
Ţările Române au fost ţăranii liberi, cunoscuţii băieşi sau gropari. După 1860,
când exploatarea „aurului negru” necesita capitaluri tot mai însemnate, rolul
ţăranilor a scăzut în favoarea proprietarilor unor bogate terenuri petrolifere.
S-a petrecut fenomenul, caracterizat de Rabischon, al trecerii iniţiativei în
industria petrolieră de la „fântânarii-moşneni” la „mica burghezie naţională”23.
Reprezentanţii acesteia proveneau îndeosebi din rândul proprietarilor de
perimetre petrolifere (familiile Monteoru, Stănculeanu, Mateescu, Mehedinţeanu,
Grigorescu, Câmpeanu ş.a.), care – procedând ei înşişi la exploatarea
zăcămintelor – au realizat importante capitalizări din comercializarea ţiţeiului
extras24. În lipsa unui serios aport al capitalurilor străine, situaţia semnalată a
conferit elementelor autohtone o poziţie predominantă în industria de ţiţei din
ţară. După unele statistici, pe la 1870-1880, aproximativ 9/10 din industria de
ţiţei se aflau în mâinile elementului românesc25. Aşadar, rămâne un fapt
constatat că industria petrolului din România a avut la începuturi un caracter
naţional. Internaţionalizarea, înstrăinarea ei s-a produs după anul 1895, în
urma puternicului aflux de capitaluri străine înregistrat o dată cu promulgarea
celei dintâi legi miniere din România – legea lui Petre P. Carp.
Legea minelor din 1895 a contribuit într-o măsură însemnată la
dezvoltarea industriei miniere din România. Prin încurajarea şi organizarea
exploatărilor miniere (inclusiv a celor petroliere), prin garanţiile acordate
19 Cf. Valerian Popovici, op. cit., p. 280.
20 C. Alimănişteanu, op. cit., p. 446-447.
21 Ing. V. Toroceanu, Capitalurile investite în industria petrolului, în Industria
petrolului din România în 1908, p. 281.
22 Ibidem, p. 283.
23 Vezi Ing. Armand Rabischon, op. cit., II, în M.P.R., nr. 23/15.XI.1925, p. 1914.
24 Ibidem, p. 1915; Ing. V. Toroceanu, op. cit., p. 283.
25 Cf. Constantin Alimănişteanu, op. cit., p. 447.
O istorie a petrolului românesc
29
capitalurilor investite, legea era menită să contribuie la atingerea ţelurilor
astfel formulate de către autorul ei: „Exploatarea bogăţiilor miniere, crearea
şi dezvoltarea diferitelor industrii la noi, reclamă serios o lege de mine.
Numai fixând, garantând şi regulamentând raporturile dintre capital,
proprietarul suprafeţei şi oamenii de ştiinţă, putem spera că căutările şi
exploatările miniere vor lua, încetul cu încetul, avântul pe care-l dorim şi pe
care-l putem cu siguranţă aştepta...”26. Dintre produsele subsolului românesc,
petrolul a atras cu prioritate atenţia capitalurilor străine după 1895. Faptul îşi
găseşte o dublă explicaţie. În primul rând, nu trebuie pierdut din vedere că
momentul adoptării legii miniere a coincis cu creşterea pe plan mondial a
rolului combustibilului lichid în urma invenţiei motoarelor cu explozie. În al
doilea rând, legea lui Carp a introdus pentru petrol, spre deosebire de
celelalte substanţe miniere (aur, fier, cărbuni ş.a.), un regim care favoriza
afluxul capitalurilor străine, şi anume: subsolul petrolifer a fost lăsat la
dispoziţia proprietarului suprafeţei, care putea dispune de el fără nici un
amestec sau control din partea statului.
Afluenţa capitalurilor străine în industria petrolului din România a
contribuit netăgăduit la dezvoltarea acestei ramuri a economiei naţionale27.
Rolul capitalurilor străine a fost pozitiv în perioada de început a industrializării
moderne a exploatării ţiţeiului românesc, adică la confluenţa secolelor al
XIX-lea şi al XX-lea. Atunci dezvoltarea economică a ţării impunea, printre
altele, valorificarea neîntârziată a resurselor petrolifere, lucru care era
imposibil de înfăptuit numai prin activitatea capitalului mobiliar autohton,
insuficient sub raport cantitativ şi lipsit de spirit întreprinzător. Or, extragerea
ţiţeiului şi crearea unei industrii competitive cu cea din alte ţări producătoare
reclamau importante capitaluri mobiliare, care nu au putut fi procurate decât
peste graniţă. În acelaşi timp, trebuie subliniat că în scurtă vreme (10-15 ani)
capitalurile străine au monopolizat aproape industria petrolului din ţară.
România a resimţit greu şi îndelung consecinţele acestei situaţii, care nu a
rămas fără urmări pentru dezvoltarea generală viitoare a ţării.
După legea minelor din 1895 afluenţa capitalurilor străine în industria
petrolului din România s-a făcut în două etape, diferite ca intensitate. Prima
etapă (1895-1903) s-a caracterizat prin investiţii străine importante, dar nu
considerabile. Etapa a fost inaugurată prin fondarea societăţii Steaua Română,
care avea să devină una dintre cele mai mari întreprinderi petroliere
26 Cf. P. P. Carp, Expunerea de motive la proiectul de lege a minelor, carierelor şi
stabilimentelor dependinte de aceste industrii, în Institutul Geologic al României;
Legiuirile minere vechi şi noi ale României. Desbaterile parlamentare la legea
minelor din 1895, XI, Bucureşti, 1925, p. 3.
27 Vezi Octav Constantinescu, Contribuţia capitalului străin în industria petroliferă
românească, Bucureşti, 1937, p. 57-59; T. Savin, Capitalul străin în România,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1947, p. 45.
GH. BUZATU
30
capitaliste din ţară. La originea ei s-a aflat Societatea română pentru
industria şi comerţul petrolului, creată anterior de către un grup român cu
concursul firmei vieneze Offenheim und Singer. La 1895, firma austriacă a
trecut prin mari dificultăţi financiare şi a cedat Băncii ungare pentru comerţ
şi industrie din Budapesta interesele deţinute în România. În septembrie
1895, banca budapestană a creat societatea Steaua Română cu un capital
iniţial de 2,4 milioane lei aur (maghiar, austriac şi britanic). Prosperitatea
întreprinderii a fost rapidă, lucru atestat de sporirea capitalului (10 milioane
lei aur în 1898) şi achiziţionarea unor bogate terenuri petrolifere în regiunea
Câmpina (305 ha în 1897)28.
După exemplul Stelei Române, în anii imediat următori s-au pus
bazele altor întreprinderi cu capitaluri străine. În anul 1903, în industria de
ţiţei din România activau 31 de firme româneşti şi străine, după cum
urmează: 12 româneşti (capital 12,8 milioane lei aur), 2 austro-ungare (18,8
milioane lei aur), 6 olandeze (14,8 milioane lei aur), 4 britanice (6,1 milioane
lei aur), 2 belgiene (4,8 milioane lei aur) şi una franceză (300 000 lei aur)29.
Între 1903 şi 1916 se înscrie a doua etapă de afluenţă a capitalurilor
străine în petrolul românesc caracterizată prin investiţii masive. Semnalul l-a
dat Deutsche Bank care a preluat de la vechii stăpâni conducerea Stelei
Române. Apoi, în câţiva ani, apare o întreagă reţea de societăţi petroliere pe
acţiuni, dintre care unele au devenit puternice filiale ale principalelor trusturi
internaţionale: 1904 – Româno-Americană (Standard Oil Co.); 1904-1905 –
Aquila franco-română şi Colombia (Rotschild); 1907 – Concordia (Disconto
Gesellschaft – S. Bleichroder); 1910 – Astra Română (Royal Dutch-Shell)
ş.a.30 Între 1903 şi 1916 investiţiile de capital în industria ţiţeiului au urmat o
linie permanent ascendentă. Cea mai mare parte a sporului s-a făcut pe seama
contribuţiilor capitaliştilor străini: 1904 – 82,6 milioane lei aur; 1906 – 175,6
milioane lei aur; 1908 – 222,2 milioane lei aur31; 1915 – 404,7 milioane lei
aur32. Aceste cifre reprezintă totalitatea capitalului efectiv vărsat în industria
petrolului, valoarea capitalului nominal fiind mult mai mare. Aşa, de pildă, la
31 decembrie 1915 capitalul nominal al societăţilor petroliere din România
atinsese cifra de 519,5 milioane lei aur33.
Investiţiile masive de capitaluri străine au permis valorificarea unor
întinse terenuri petrolifere. De asemenea s-a întreprins studierea geologică
28 Vezi detalii în Istoricul societăţii „Steaua Română”, I, M.P.R., nr. 20/15.X.1920,
p. 664.
29 Ing. V. Toroceanu, op. cit., p. 286 (Tabelul II).
30 Vezi Gh. Răvaş, op. cit., p. 73 şi urm.
31 Ing. V. Toroceanu, op. cit., p. 187 (Tabelul IV).
32 Cf. Nicolas Xenopol, La richesse de la Roumanie, Bucarest, Atélières Graphiques
Socec et Co.S.A., 1916, p. 146.
33 Ibidem. Cifre apropiate indică şi Vintilă Brătianu, Mihail Pizanty ş.a. (cf. Octav
Constantinescu, op. cit., p. 123).
O istorie a petrolului românesc
31
a regiunilor petrolifere, îmbunătăţindu-se metodele de extragere prin extinderea
după 1900 a sistemelor de sondaj mecanic. În prelucrarea ţiţeiului s-au
dobândit succese însemnate prin intrarea în funcţiune a câtorva mari rafinării:
Steaua Română – Câmpina (1897); Româno-Americană – Ploieşti (1905);
Vega – Ploieşti (1905) ş.a. Nu au fost neglijate nici domeniile înmagazinării
şi transportării combustibilului lichid.
Modernizările introduse în industria de ţiţei, cererile crescânde pe
pieţele internă şi externă au determinat după 1895 sporirea producţiei „aurului
negru” într-un ritm accentuat. Astfel, dacă în 1895 s-au extras 80 000 tone
ţiţei brut, producţia a urcat la: 250 000 tone în 1900; 614 790 tone în 1905;
1 352 407 tone în 1910; 1 885 619 tone în 1913 şi 1 673 145 tone în 1915.
Nivelul atins în 1913 – cel mai ridicat dinaintea izbucnirii primului război
mondial – a situat România pe locul al patrulea în lume, între ţările
producătoare de combustibil lichid (după S.U.A., Rusia şi Mexic)34.
Produsele extrase – brute sau prelucrate – erau consumate în ţară sau
destinate exportului.
Până la primul război mondial, consumul intern de derivate petroliere,
deşi a cunoscut o linie ascendentă, a rămas totuşi „slab”35. În general, el nu a
depăşit 40% din producţia realizată36. Cel mai mult solicitate erau produsele
inferioare: păcura şi lampantul. Păcura servea la punerea în mişcare a
motoarelor din întreprinderi şi îndeosebi pentru uzul locomotivelor. În lipsa
unor însemnate cantităţi de cărbune superior, România trecuse încă din
ultimii ani ai veacului al XIX-lea la reorganizarea transportului de căi ferate
pe bază de reziduuri petroliere. Ca urmare, statul a devenit unul dintre cei
mai mari consumatori interni de derivate petroliere, fapt ce a impulsionat
creşterea producţiei. Între 1900 şi 1905 consumul intern de reziduuri a
înregistrat un spor de 700%, iar cel de uleiuri minerale de 752%37. În acelaşi
răstimp, consumul de benzină a urcat doar cu 12,51% şi cel de lampant (care
a pornit însă de la o cifră importantă) cu 28,8%38. De la sfârşitul secolului
trecut satisfacerea consumului intern s-a făcut prin cartelarea producătorilor.
Cel dintâi cartel a dăinuit doar un an (1899-1900). Între 1901 şi 1908 a
funcţionat un alt cartel – Asociaţiunea Petroliştilor – care s-a ocupat de
desfacerea lampantului. La acest cartel au participat unele din cele mai mari
societăţi din ţară în frunte cu Steaua Română39. În 1905-1907 Standard Oil Co.
a lansat, prin filiala sa Româno-Americană, ofensiva pentru monopolizarea
34 Vezi M.P.R., nr. 8/15.IV.1931 (Supliment).
35 Nicolas Xenopol, op. cit., p. 57.
36 Ibidem.
37 Ing. C. Hălăceanu, op. cit., p. 196.
38 Ibidem.
39 Vezi Ing. M. T. Djuvara, Comerţul petrolului, în Industria petrolului din România
în 1908, p. 301.
GH. BUZATU
32
pieţei interne de lampant40. Pentru a ajunge aici, societatea Româno-Americană a
scăzut considerabil preţurile la lampant în 1907, de la 8,20 franci la 4,00
franci/100 kg. S-a ajuns la situaţia stranie că americanii vindeau lampantul
mai ieftin decât ţiţeiul brut (4,50 franci/100 kg)41. Pentru a preveni ruinarea
micilor producători şi rafinori de ţiţei a fost necesară intervenţia guvernului.
La 10/23 aprilie 1908 guvernul liberal prezidat de D. A. Sturdza a promulgat
legea contingentării consumului intern de lampant (legea Emil Costinescu).
Legea permitea guvernului să stabilească anual consumul de lampant, preţuri
maximale pentru lampant şi ieşirea produsului din fabrică şi să repartizeze
cuantumul stabilit între rafinării42.
Prevederile legii au fost curând eludate. Marile societăţi din ţară au
creat la 1/14 iunie 1908 societatea Distribuţia (capital 500 000 lei) care şi-a
instaurat uşor monopolul asupra desfacerii produselor petroliere ale rafinăriilor
cu un comision de 2%. Ea şi-a creat mijloace de transport şi depozite proprii
în toată ţara43. Societatea a ajuns să dicteze preţurile interne, urcându-le în
permanenţă. Ea a beneficiat în acest sens chiar de impreciziunile legii Costinescu
care stabilea preţurile maximale numai la ieşirea produsului din rafinărie, nu
şi la desfacerea lui pe piaţă. Ca atare, Distribuţia achiziţiona lampantul din
fabrică la preţurile fixate de guvern şi le vindea pe piaţă pe preţuri infinit mai
mari. În ajunul intrării României în primul război mondial preţurile lampantului
au ajuns, datorită acestei situaţii, aproape duble faţă de cele reale44.
Până la primul război mondial, cea mai mare parte a producţiei de ţiţei
a României era destinată exportului. El a înregistrat un spor continuu până la
1913: 77 656 tone în 1900; 214 345 tone în 1905; 586 151 tone în 1910;
1 036 446 tone în 191345. Principalele derivate exportate au fost în ordine:
lampantul şi reziduurile. După 1900 a fost solicitată mult şi benzina46. Printre
principalele ţări importatoare de ţiţei românesc s-au aflat până la 1913:
Franţa, Marea Britanie, Germania, Austro-Ungaria, Italia, Turcia şi Belgia.
După 1914 exportul de produse petroliere româneşti a scăzut: 654 024 tone în
1914 şi 429 087 tone în 1915. S-au făcut mari acumulări interne: 18% din producţia
brută a anului 1914 şi 30% din cea a anului 191547. Scăderea exportului după
1914 a fost provocată de doi factori importanţi: izbucnirea războiului mondial
care, conducând la închiderea Strâmtorilor Mării Negre, a lipsit România de
pieţele tradiţionale aprovizionate pe cale maritimă; apoi, în decursul primelor
40 Ibidem, p. 302-303.
41 Vezi Dr. G. N. Leon, Politica mineră în diferitele state şi raporturile ei cu politica
mineră din România, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, 1915, p. 191.
42 Vezi „Monitorul Oficial”, nr. 11 din 12 (25).IV.1908, p. 541-542.
43 M. T. Djuvara, op. cit., p. 304.
44 Dr. G. N. Leon, op. cit., p. 192-193.
45 Vezi M.P.R., nr. 4/15(28).II.1916.
46 Ibidem, p. 153. Idem, nr. 6/15(28).III.1916, p. 243.
47 Ibidem, p. 242.
O istorie a petrolului românesc
33
luni ale conflictului mondial, guvernul român însuşi a recurs treptat la
prohibirea exportului de produse foarte căutate în vreme de război: reziduurile,
ţiţeiul brut, benzina şi parafina. Toate aceste derivate nu s-au exportat după
aceea decât în compensaţie cu alte mărfuri străine necesare României şi
interzise la export în alte ţări48. În cursul primilor doi ani ai războiului
mondial, adică atâta timp cât România s-a aflat în neutralitate (1914-1916),
s-a produs o reorientare a comerţului extern de petrol, şi anume: după
închiderea Strâmtorilor, exportul s-a făcut cu precădere pe uscat, fiind îndreptat
către Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria)49.
În decursul perioadei examinate, exportul românesc de produse
petroliere a fost organizat de către firmele specializate dependente de puternicele
trusturi Standard Oil Co., Royal Dutch-Shell şi E.P.U. Acestea achitau costul
produselor de obicei la Constanţa, ceea ce le permitea realizarea unor mari
beneficii prin vinderea produselor româneşti pe pieţele străine. Lipsa unor
organizaţii proprii de export ale statului român, ca şi poziţia dominantă
deţinută de capitalurile străine în industria de ţiţei au înlesnit – în perioada
respectivă – atragerea petrolului românesc în luptele dintre trusturile
internaţionale pentru acapararea unor noi pieţe de desfacere. S-a relevat că
petrolului românesc i s-a conferit un rol însemnat de către grupurile Deutsche
Bank, Rothschild şi Nobel în încercările lor de a „elibera” piaţa europeană a
lampantului de sub dominaţia lui Standard Oil Co. În acest conflict rolul
încredinţat petrolului românesc a fost însă prea mare în raport cu producţia
restrânsă a ţării noastre în momentul respectiv50. În plus, România nu a avut
decât de pierdut, întrucât, pentru câştigarea unor noi pieţe de desfacere,
grupurile interesate au recurs mereu la procedeul clasic: vinderea produselor
de concurenţă (în acest caz – petrolul românesc) la preţuri mai mici.
Afluenţa masivă a capitalurilor străine până la declanşarea primului
război mondial a condus la internaţionalizarea industriei de ţiţei din
România. În momentul izbucnirii războiului, în industria de petrol din ţară
erau investite capitaluri de 11 provenienţe deosebite: german, englez, olandez,
francez, american, belgian, austro-ungar, italian, suedez şi românesc”51.
Referitor la repartizarea pe naţionalităţi a capitalurilor, procentele indicate
deţinute de către fiecare dintre ele diferă de la un autor la altul (Vintilă
Brătianu, Gh. Damaschin, dr. I. Teodorescu, Octav Constantinescu,
L. Mrazec, Mihail Pizanty sau N. Xenopol)52. Nepotrivirile de cifre furnizate
de autorii citaţi sunt însă neînsemnate, cu un plus sau minus de câteva
48 Idem, nr. 24/16(29).XII.1915, p. 1077.
49 Ibidem.
50 Ing. M. T. Djuvara, op. cit., p. 312.
51 Cf. Tancred Constantinescu, Expunere de motive la legea minelor, în Legea
minelor cu expunerea de motive, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1924, p. 135.
52 O confruntare a datelor, în Octav Constantinescu, op. cit., p. 123-125.
GH. BUZATU
34
procente. Reproducem, după N. Xenopol, repartiţia capitalurilor investite
în industria de ţiţei din România la începutul primului război mondial53:
Natura capitalului în milioane
lei aur
%
german 160 35,0%
englez 115 25,2%
olandez 60 13,1%
francez 10 10,0%
italian 45 2,2%
belgian 10 2,2%
american 25 5,5%
austro-ungar 6 1,3%
românesc 25 5,5%
Se remarcă faptul că poziţiile capitalului autohton erau neînsemnate în
raport cu rolul pe care ar fi trebuit să-l joace în exploatarea unei importante
bogăţii naţionale.
Capitalul românesc era dispersat în 62 întreprinderi din cele 169
existente în ţară în 1916. Societăţile naţionale acopereau doar 2% din
producţia de ţiţei, restul revenind întreprinderilor cu capital străin54.
Fiind vorba de un izvor de energie de primă însemnătate, situaţia
expusă s-a aflat în atenţia oamenilor politici, ca şi a unor cercuri economicofinanciare
din România. Soluţiile avansate atunci în legătură cu rolul pe care
trebuia să-1 joace capitalul autohton în industria de ţiţei, devenită un factor
important al dezvoltării şi asigurării independenţei economice şi politice a
ţării, au influenţat asupra politicii petroliere promovată de statul român până
la primul război mondial, cât şi, îndeosebi, după 191855.
53 Nicolas Xenopol, op. cit., p. 147.
54 Cf. Tancred Constantinescu, op. cit., p. 135.
55 Cf. Gh. Buzatu, România şi trusturile petroliere internaţionale până la 1929, Iaşi,
Editura Junimea, 1981, p. 32 şi urm.

Romania  o colonie  a mai marilor  Europei ,un tarim de  unde mai mari Europei si-au facut plinul ,cu petrol ,cu apa ,cu pamint ,cu cereale ,o tara cu politicieni fara singe in pula ,nationalismul politicienilor romani se rezuma doar la problema ungara (o problema falsa ,dar pentru e asta e o mindrie pentru ei ,dar cind vine vorba de bogatiile tari ,atunci nu mai sintem nationalisti ,atunci politicieni nostri vand tot ,  o tara condusa de politicieni excroci ,toti , pusi sa vinda tot ce se mai poate vinde ,sa fure tot ce se mai poate fura.